Jurnal de bord

Doru Cătănescu, actor, 32 de ani, 1 78, 90 kg (cu 12 kg peste normal)

Dacă aş fi citit din întâmplare aceste rânduri ”Eşti cu ce te hrăneşti” cu siguranţă gândul m-ar fi dus la ceva de natură medicală, nutriţionistă şi nicidecum la premiza unui proiect atât de bine structurat .

Înaintea discuţiilor punctuale m-am gândit care ar fi rolul meu în această ecuaţie dată fiind natura activităţilor pe care mă axez. Şi sincer nu îmi era foarte clar .Dar după cele câteva întâlniri de lucru, tabloul general al proiectul a început să prindă contur.

Şi fără alte prea multe alte vorbe care fac parte din arsenalul unui PR, o să încep o analiză cât se poate de obiectivă a ceea ce a fost proiectul “esticucetehranesti”(ECCTH).

Dar înainte de a face acest lucru, aş vrea să mulţumesc adevăraţilor profesionişti ai acestui proiect (care, mărturisesc, mi-au ridicat “la plasă”, făcându-mi mult mai uşoară abordarea problematicii): Eliza, Silvia, Vali, Ciprian şi Şoni, fără de care cred că contribuţia mea ar fi avut rezultate nule. Dar, asta e munca în echipa…

Echipa…Nu numai eu m-am întrebat ce caută un actor în acest gen de acţiune. Specia “actorul” se integrează în alt gen de stucturi. Ei bine, această echipă “ECCTH” a reuşit să mă integreze, şi tind să cred că am făcut lucruri foarte bune împreună.
Această echipă a început activitatea efectivă. Nu ştiam cum o să fie. Joc în teatru şi film de peste 10 ani şi de fiecare dată când intru pe scenă am emoţii. Cu aceşti copiii emoţiile se dublează. Copiii nu pot fi mintiţi. Ca să te urmeze, să fie atenţi, trebuie să le spui lucruri care să îi intereseze.

La prima şcoală, după ce câteva ziele mă gândisem ce urmează să fac cu ei, îmi planificasem cu grija o …”metodă” de abordare, am descoperit cu stupoare, urmărindu-i pe Vali şi Ciprian care vorbeau atat de “bazat” şi spuneau lucruri care şi pe mine mă prinseseră, că în capul meu era un vid total. Tot ceea ce îmi propusesem părea absolut neonest şi lipsit de interes.

Şi atunci (în panică maximă) mintea mea a început să născocească soluţii. Şi m-am lăsat în baza instinctelor şi mi-am pus toată încrederea în copii. Fuseseră extrem de atenţi la tot ce se vorbise înainte. Cu toate că erau doar nişte copii (clasa a II-a) prinseseră ideea. Şi i-am tratat ca egalii mei. Şi am început să improvizăm mici “scene”.

Dimineaţa la micul dejun a avut un impact foarte bun la toate şcolile. Spun asta pentru că am păstrat ceea ce s-a născut acolo şi la alte şcoli. Am abordat tehnica “cine vrea”. Nu pot să vă descriu cu ce bucurie se aruncau în joaca propusă de mine. Un val de râs când au aflat că unii sunt Mama şi Tata şi alţii sunt Copiii. Au înteles că vom juca pe “contra”. Adică copiii urmau să facă şi să ceară la masă tot ceea ce, din discuţiile anterioare, înteleseseră că nu e bine. Părinţii urmau să pună în aplicare ceea ce erau bunele principii.

La Restaurant a fost a doua propunere care le am “aruncat-o”. Unii era clienţii, alţii chelnerii. Şi au fost admirabili. De la replica de genul “aş dori 10 mici şi ceafă cu cartofi şi cola rece” la “restaurantul nostru vă oferă doar salate, sucuri naturale, grătar” la replici ”Dacă mâncăm sănătos e gratis??” sau “Să vină sefu’! Cum să mâncăm fără sare şi numai iarbă??”, ”Nu îţi las bani de şpagă!!”. Deci înţeleseseră perfect tot ceea ce se vorbise.

Am pus un pic accent pe prima şcoală deoarece impresiile sunt şi acum foarte vii. Paradoxal, poate. Ar fi trebuit să am mai prezente ultimele şcoli, dar fără să vreau raportarea am făcut-o de acolo.
Apoi au urmat multe şcoli şi multe situaţii. Şi nu toate din cele mai interesanate. Din punctul meu de vedere a fost ofertant să urmăresc “scara de interes” a elevilor atât prin prisma vârstei cât şi prin cea poziţionării faţă de Centru. Şi e clar la ce mă refer.
De fapt, acum realizez că Nu pot face o delimitare exactă. Dar diferenţele s-au simţit. Au fost şcoli unde elevi din acelaşi an şcolar au reacţionat diferit. Atât la partea s-o numim teoretică (Vali şi Ciprian), cât şi la cea practică (Şoni şi cu mine). Raportarea nu a fost aceeaşi.
Poate ţine şi de educaţie. Atât cea primită de acasă cât şi cea din şcoli. La fel ca şi copiii, cadrele didactice au avut şi ele abordări diferite. De la interes până la bifarea unei acţiuni, de la idei de genul ”Grupul acesta e de premiante, de aceea le-am adus” la impulsuri foarte creative ”Nu te intimida. Hai, jucaţi-vă! Lucraţi în echipă!”.

Acum încerc să exemplific reacţiile mele vis a vis de ceea ce ar trebui să însemne acest gen de intervenţie şcolară. E evident că un gest singular, izolat cum este acest proiect nu poate schimba mentalităţi. Cu toţii suntem tributari unui mod de hrană neadecvat. Întrebând copiii câţi dintre ei mănâncă/au mâncat în fast food-uri răspunsurile erau ezitante. După ce le spuneam că şi io fac asta (!) începeau să aibă curaj şi să o mărturisească. Le-am explicat şi cred în asta: nu faptul că mănânci e grav, ci frecvenţa cu care o faci. NU suntem în măsura să oferim soluţii, dar putem atrage atenţia.

Fără să îmi impun măcar, de când sunt implicat în această acţiune dieta mea s-a schimbat. Am început să pun în balanţă ce pun în coş şi CÂT pun în coş. Am început chiar să am o atitudine. Se pare că nu suntem singuri. Noua lege care va scoate celebrele chioşcuri din şcoli vine să întărească acest lucru.

Am sesizat - şi nici nu era greu - că nici UNUL din aceste magazine nu vindeau fructe. NICI UNUL!! La Cervantes, pe un eşicher erau lipite bilete cu cereri ale elevilor. Peste 40% făceau referire la pauzele de masă şi nevoia unei cantine….no comment. Paradoxal a fost locaţia - după părerea mea – cea mai fadă ca interes faţă de acţiune.

Şi cu asta aduc în discuţie o problema socială, cred. Cu cât creşteau în vârstă cu atât mai puţin erau dispuşi să accepte şi să se “joace” Joaca era e reflecţie a ceea ce înţeleseseră. Erau mult mai interesaţi de supertelefoane mobile şi de fîcut “mişto”-uri. Poate ar trebui să ne spună ceva şi acest lucru.
Ca şi distanţele (de mentalitate) între periferie (da, Sectorul 1 are şi periferie) şi Centru. Cu cât ne depărtam de Centru copiii arătau a ...copii. Aveau mai puţin contact cu hrana urbană, aveau răspunsurile fireşti. Exemplul grăitor pe care l-am reţinut: ”La ce e bună nuca?”
“Ciocolată, dulciuri, etc“ răspunse Centru. “Să o mănânci aşa sau să o pui in colivă” zice Periferia…no comment.

În zona Piaţa Amzei o şcoală scoasă din reviste. Elevii, în majoritate supraponderali. Cred că au fost cei mai buni la capitolul răspunsuri teoretice. Ştiau exact diferenţa dintre supermarket şi hrana din curtea bunicii (tot teoretică. Însă nu funcţiona şi practica. De ce?? Fast food, Fornetti, Supermarket toate lipite de şcoală.

Am încercat să rezum cam ce înseamnă pentru mine acest gen de actvitate. Lucrez de peste 3 ani cu copiii şi tinerii încarceraţi în puşcăriile din România (nu e glumă, sunt!) şi îmi dau seama că acest gen de proiect ECCTH are bătaie lungă ca şi “COPIII” (da, aşa se numeşte cel din penitenciare). Nu poţi decât să speri că “recidiva” în hrana facilă, lipsită de valori nutritive şi energetice va fi din ce în ce mai mică. Ca şi în penitenciare.

Lupta însă nu înseamă doar semne de alarmă….