Gânduri despre bucătărie, dar mai ales despre bucătar

“Chiar cu riscul ruperii regulilor etichetei, vă invit deci să treceţi din clasă în bucătărie, de la cuvintele bune pentru gândire, la cuvintele bune de mâncat…

Bucătăria e un loc al transformărilor. Nimic n-are voie să rămână la fel. Focul şi aliaţii săi sunt la datorie…Lucrurile vin crude, aşa cum le-a creat natura. Şi se transformă diferit, în funcţie de exigenţele plăcerii.Ce-i aspru, trebuie înmuiat. Mirosurile şi gusturile latente înăuntru sunt obligate să iasă afară: a găti înseamnă a da sărutul magic ce trezeşte plăceri adormite. Alchimie, metamorfoze: gătitul uneşte ceea ce natura a separat. Spaţiul este desfiinţat. Sare, usturoi, piper, zahăr, cimbru, cuişoare, pătrunjel, scorţişoară, paprică, chimion, ţelină, salvie, tarhon, hrean, toate sunt invitate din pământurile îndepărtate unde cresc, să se unească în sărbătoarea gătitului. Dulcele, acrul, amarul şi săratul sunt silite să intre în combinaţii inexistente. Totul este o nouă creaţie, totul este nou.

Aluatul dospit, acest aliat tăcut al focului, îşi face datoria fără zgomot. Băuturi de toate felurile, necunoscute naturii: vinul, berea, rachiul, whisky-ul, votca, sake-ul, fiecare în felul lui, sunt lichide în care stau închise „spirite”. Apar gusturi şi mirosuri noi. Şi, de asemenea, culori şi forme noi. Gătitul e şi o artă plastică.Ce e bun de mâncat trebuie să fie bun şi de privit. Legaţi de gură şi nas, ochii câştigă o nouă putere. Li se dă puterea de a gusta. Culorile roşii, verzi, galbene, maro, albe sunt aşezate în combinaţii caleidoscopice. Apa, laptele şi uleiul celebrează alianţe cu focul. Chiar şi lucrurile care par servite crude, nu sunt niciodată servite aşa cum sunt luate din natură. Roşiile, salata, ridichile, varza, toate sunt transformate de gustul, mirosul şi de atingerea garniturilor. Şi cratiţele, tigăile, cuţitele, furculiţele, lingurile, cuptoarele şi plitele sunt toate mijlocitoare în acest ospăţ al cărui scop este plăcerea trupului…

Dar, luată singură, bucataria este moartă. Pentru a fi vie, e nevoie de un suflet: bucătarul. Bucătarul ştie că suntem fiinţe flămânde. Ştie că suntem ceea ce mâncăm. Şi animalele ştiu asta. Dar ele nu gătesc. Dorinţa lor este inofensivă: ele mănâncă ce este crud. Sunt fiinţe ale naturii. Bucătarul ştie că foamea noastră este infinită. Natura n-o satisface. Foamea noastră nu ţine de trup.Vine din sufletul nostru. Ispititorul îi sugerează lui Iisus să-şi rezolve problema biologică. Să fie practic. După patruzeci de zile de post, trupul are nevoie de mâncare. Dar Iisus răspunde că foamea lui n-o poate potoli nici o pâine. El tânjea după o mâncare absentă, singura ei dovadă fiind Cuvântul.

Şi bucătarul trăieşte din cuvinte. El mănâncă cuvinte înainte de a-şi face munca. În imaginaţia sa focul arde întotdeauna şi oalele fierb mereu. Ochii lui văd culori invizibile, nasul său simte mirosuri absente, gura gustă savori care nu există. Şi trupul lui e stăpânit de mâncarea care n-a fost încă preparată. Imaginaţia sa este o bucătărie şi un banchet. El trăieşte în viitor. E o fiinţă eshatologică. Dacă ar trebui să scriem un tratat cu titlul „Critica raţiunii care găteşte”, e sigur că primul capitol ar fi dedicat foamei. Dar foamea singură n-ar fi suficientă, dacă bucătarul n-ar fi în stare să dea nume lucrurilor după care tânjim.

Şi el rosteşte aceste nume. Reţete. Numeşte ceea ce vrea să mănânce. Numeşte ceea ce crede că ceilalţi ar vrea să mănânce. Mâncăruri ademenitoare. Iar prin puterea acestor cuvinte, el cheamă, uneşte, amestecă, adaugă, scade, frige, fierbe, coace. Înainte ca mâncarea sa să fie servită la masă, ea este mâncată în visele lui…

Bucătarii mănâncă bucuria pe care o văd pe faţa celorlalţi, atunci când mănâncă. În acea bucurie e o declaraţie tăcută de dragoste. Când musafirii spun: „Ce gust bun are!”, ei spun de asemenea: „Ce încântătoare sunt visele care trăiesc în trupul bucătarului!” Bucătarul mănâncă cu ochii…”

(Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)